VARA LUI 2012 A REUNIT FOLCLORUL A ŞASE NAŢIUNI
După alţi ani de hiatus, în 2012, între 4 şi 9 august, în organizarea Centrului, s-a desfăşurat a XV-a ediţie a festivalului. Au fost invitate formaţii şi ansambluri din Serbia (Ansamblul folcloric „Sumadija” Kud), Turcia („Izmit Belediyesi Folklore Toplulugu”), Bulgaria (Ansamblul folcloric „Svetlina”), pentru ca ineditul să fie reprezentat de apariţia pe scena Festivalului a trupei „Afro Pop Music” din Congo. De asemenea, în intenţia organizatorilor era şi prezenţa unui grup din Grecia. Cum hăţişurile crizei au împiedicat împlinirea acestui fapt, a fost invitat, pentru a reprezenta folclorul elin, grupul „Niki” aparţinând Comunităţii elene din Piatra-Neamţ.
Iubitorii de muzică şi dans românesc au avut ocazia să urmărească ansambluri care acoperea întregul cuprins al ariei etno-folclorice autohtone – „Cununiţa” din Ilva Mare (Bistriţa Năsăud), „Căluşarii” din Stolnici (Argeş), „Muntenarii” din Muntenii de Sus (Vaslui) şi ansamblul Casei de Cultură din Negreşti – Oaş (Satu Mare). Evident, nu au lipsit nici artiştii de la „Floricică de la munte”.
Pe parcursul celor cinci zile de festival iubitorii de folclor din Piatra-Neamţ, Roman, Durău, dar şi turiştii aflaţi în concediu sau vacanţă prin Neamţ, s-au putut delecta cu muzica şi dansul regiunilor reprezentate de către formaţiile invitate. În plus, fiecare spectacol a fost precedat de o paradă a portului şi dansului.
Seniorii din Vaslui impresionează
Multe au fost momentele în care cei implicaţi – artişti, public, organizatori – s-au simţit împliniţi sufleteşte. Dintre impresiile care, iată, după trecerea timpului, s-au decantat, am selectat câteva întâmplări pline de semnificaţii.
„Muntenarii” din Vaslui au venit cu o trupă de seniori, una în care predomina vârsta a treia, iar decana de vârstă era octogenară. Cu toate acestea, picioarele vasluienilor nu se odihneau mai nicicând. Astfel, cam pe la fiecare dintre spectacole, aflate lângă scenă şi aşteptându-şi rândul, câteva dintre bunicile din ansamblu dansau pe loc. Uitându-te numai la picioarele lor nu le-ai fi ghicit niciodată vârsta. „Ce să facem maică, dacă aşa ne-am învăţat de atâţia ani. Jocul e viaţa noastră!” Aflat alături, un artist reprezentant al Semilunei, trecut şi el de prima tinereţe, urmărea atent pasul uneia dintre „muntence”. N-a durat decât un minut şi turcul a fost luat la joc de moldoveanca noastră. Şi au jucat, pe ritmul orchestrei conduse de Grigore Niţă, şi au jucat… La finalul programului artistic susţinut de „Muntenari”, aceleaşi doamne, cu părul de demult albit, coborând de pe scenă, cu ritmul muzicii încă viu, au încins , alături de câţiva dansatori de la „Izmit Belediyesi Folklore Toplulugu”, între care se regăsea, desigur, şi artistul amintit, au încins o horă moldovenească pe cinste! Lângă scenă.
Povestea transmiterii unui „microb” strămoşesc, cel al „Căluşarilor”
Un membru al „Căluşarilor” din Stolnici (Argeş), care a vrut să rămână anonim, dar care are peste douăzeci şi cinci de ani (din cei patruzeci şi doi ai vieţii) de „căluşărit”, a povestit un crâmpei din viaţa sa. Imediat după evenimentele din Decembrie 1989, domnia sa, împreună cu alţi colegi „îmbolnăviţi de acest microb, dansul Căluşului”, a început să cutriere lumea (ţara românească o parcursese în lung şi-n lat în anii anteriori), ducând peste tot mesajul de voie bună şi de energii pozitive transmise de acest joc fascinant. Ca oricare părinte, la întoarcere din turnee, aducea fiilor săi, de vârstă mică la acea vreme, câte un suvenir. „Feciorii povesteau, apoi, plini de mândrie, colegilor la grădiniţă şi la şcoală despre ceea ce văzusem şi trăisem eu, arătându-le, ca dovadă cadourile aduse acasă – tricouri, şepcuţe, adidaşi… «Asta mi-a adus-o tata din Portugalia, sau din Italia, sau din Grecia!» era replica lor devenită celebră în comună. În anii ce au urmat, după ce fiecare dintre ei a mai crescut, i-am luat pe fiecare la repetiţiile mele. Să vadă şi ei cum e. În prealabil, bineînţeles, acasă le arătasem paşii şi alte chestii tehnice. Şi, uite-aşa, am reuşit de le-am inoculat microbul căluşarilor. Rezultatul? Astăzi, cei doi fii ai mei, unul de nouăsprezece ani, uite-l, cel din stânga, şi altul de douăzeci şi unu de ani (acum e într-un concediu pe la mare), dansează alături de mine şi de ceilalţi colegi în formaţia asta a noastră. Iar când ne întoarcem acasă, nevastă-mea ne spală costumele şi întinde câte două culmi cu ele, de se minunează vecinele: «Liliană, ţi s-a întors ansamblul din turneu?!» Da, chiar aşa se întâmplă mereu!”
La povestirea anterioară, depănată în timpul festivalului, lângă o scenă, în aşteptarea intrării în spectacol şi completată în alte zile cu altele de acest fel, e nevoie de o completare: fiecare dintre membrii din formaţia „Căluşarii” are costumul său, făcut prin strădaniile proprii.
Multe au fost dintre cele bune care merită să fie reţinute. De pildă, prezenţa exoticilor artişti care au reprezentat Republica Congo. Aplaudaţi frenetic pe oriunde au evoluat, colegii actorului Victor Yila au reprezentat, la figurat, dar şi la propriu, o pată de culoare a festivalului. De altfel, răsunetul evoluţiilor lor artistice au avut ca efect şi prezenţa, în ultima seară de festival, a însuşi ambasadorului, cel care a ţinut să fie de faţă la succesul conaţionalilor săi.
